Romanian Oddity

M-am născut în 1983 la Bucureşti. După ce am absolvit Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, am urmat (o vreme) cursurile Facultăţii de limbi şi literaturi străine (franceză-rusă). De la debutul din 2002, am publicat poeme, articole şi eseuri în majoritatea revistelor culturale din românia. Până acum, mi-au apărut două minuscule volume de versuri: Păpuşarul şi alte insomnii (2003) şi Circul domestic (2005). Am primit nişte premii, iar poemele mele au fost traduse în câteva limbi străine.
Mi s-a reproşat că uneori teoretizez şi explic prea mult. Că aş fi (sau m-aş da) prea inteligent. Iar ăsta este motivul pentru care, măcar de data asta, voi lăsa versurile din cărticica de faţă să vorbească în locul meu. M-aş bucura să aveţi reacţii şi comentarii de orice fel la ckomartin@yahoo.com


Claudiu Komartin

Tot ce e înăuntru toată chestia aia învăluită într-un abur auriu
susurând a împăcare şi linişte
s-a surpat
parcă aş avea iar 8 ani şi toată puştimea din vecini
nu vrea altceva decât să-şi şteargă bocancii pe mine
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne îmi spun ei
după ce s-au aşezat ne-ntrebaţi
şi mă pocnesc peste ceafă îmi zdrelesc buzele
cu palmele lor înnegrite de praf
pe care şi le mai şterg uneori cu scuipat
în timp ce eu hohotesc şi hohotul meu se întinde ca o apă
limpede peste masa cuprinsă de flăcări
arată-ne arată-ne arată-ne totul
flăcări sumbre şi reci pe care nimeni nu le observă

am intrat într-un spaţiu strâmt şi prost luminat
după câteva clipe am înţeles că nimic nu o să mai fie la fel
nimic nu va putea înlocui camera simplă şi caldă
confortabilă
în care am crescut
în care am avut primele experienţe şi am visat cu ochii deschişi
acum ochii mei încă mai încearcă să se obişnuiască
îmi arde gâtul
parcă aş respira numai nisip şi noroi uscat iar asta
e doar o parte a poveştii

nu mi-a luat mai mult de 30 de secunde
am fugit ca şi altădată nu mai voiam chiar nimic
nu mai voiam să fiu bun sau măcar viu nu mai voiam
nici să le fac tuturor proştilor pe plac
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne!
ploaia cădea precis în jurul meu
se deschideau gropi comune şi corpul mi se adâncea în toată
mizeria
nu mai puteam nici să urăsc
eram nerăbdător şi ostil şi aş fi primit orice

sunt un iepure uite cum fug
sunt un şobolan într-un habitaclu rece
zdrobeşte-mi capul mai repede

arată-ne arată-ne arată-ne totul

sunt o insectă brutală şi tânără
iubeşte-mă.

"caracterul este destinul"

Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea
încetinind în ritm cu freamătul

pieptului ei, până la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei) şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.

Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.

Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece,
fără întoarcere.

lui florin măduţa


nu o să mă aşez în genunchi
dar nici nu mă voi simţi umilit
când unul dintre miliardele de lucruri la cheremul cărora sunt
mă va obliga să stau în genunchi


aş vrea să cred că mereu se iveşte câte ceva
că am tot felul de ocazii şi de-ntâlniri că-s monden şi umblu tot timpul
da-i mai degrabă ca în călătoriile prin moldova cu microbuzul
sate comune oraşe distanţele se dilată
parcă ai sta pe loc

îţi vine să scoţi limba la unul sau altul de plictiseală
mă uit pe geam şi capul meu arată probabil ca o minge dezumflată
pentru ţigăncuşa care scuipă seminţe la un semafor din bacău
pentru ţărănoiu beat care merge pe mijlocul drumului
când intrăm în paşcani

aş vrea să-mi fie teamă puţin pentru ei
să fiu mai ocrotitor măcar cu ceea ce e aproape de pielea mea
zilele trec fără noimă lungesc pelteaua mi-e şi ruşine
încerc să ies cât mai rar din casă

m-aş lăsa legat
asta mi-ar pune sângele în mişcare
sau m-aş plimba prin grădina cu gutui înfloriţi

dar la naiba nu am nici o grădină
n-am avut niciodată
şi cel mai apropiat parc din cartier e în curtea spitalului 9

pe aleile lungi şi anoste mă plimbam cu o.s. şi nici unul nici unul
dintre noi nu avea chef de nimic
dar tot o dădeam cu esenin cu isadora duncan cu mincu

când m-am tăiat în conserva de carne din rana deschisă curgea rumeguş
am căscat puţin am vrut să mă bandajez
mi-am făcut o cafea am uitat şi de usturime şi de bandaj
un şoarece cafeniu se rostogolea prin rumeguş
se crease un fel de complicitate

ay inima mea ce impresionabilă eşti
vedem un film tâmpit la 3 dimineaţa şi te strâââângi
ca într-un ciorap de nylon plesnit în cel puţin două locuri

a mai trecut o săptămână mă uit pe fereastră
încă n-a nins
cred că o să o sun pe l.
o să-i spun că o iubesc şi o s-o chem pe la mine.

azi m-am trezit ştiind totul,
deşi aş fi preferat orice altceva:
să respir normal măcar o gură de aer
să pot să rostogolesc un gând bun între pereţii craniului ăstuia
hainele de pe mine să nu miroasă a transpiraţie şi mucegai
în capul meu bubuiturile se-nteţiseră
nu doar petarde şi artificii, cum se întâmplă pe aici de crăciun
era ca şi cum cineva ar fi lovit isterizat
cu pumnii într-un borcan mare şi gol

de cinci zile, ştiu:
sunt plicul cu anthrax pe care-l primeşti într-o joi la birou
sunt schimonoseala ta de invidie
sunt o lamă de ras ţinută sub limbă
sunt tot ce-ţi place, tot ce-i cancerigen şi obscur
îţi vei aduce aminte de mine, omule din supermarket?
sunt un nimic şi mă cred dracul gol
sunt tusea seacă de care nu mai scapi
sunt răutatea şi ura lui 2005

de cinci zile febră şi singurătate
de cinci zile numai porcii valsează noaptea înaintea ochilor mei
înroşiţi de nesomn
şi ceai fierbinte şi o flegmă groasă, pustiitoare
curgându-mi prin trupul chircit între aşternuturi
de cinci zile braţele mele subţiate
se întind meschin către nimeni
fiindcă eu sunt nimeni
şi lumea este împărăţia mea.

am văzut locul în care oamenii muncesc şi în somn
acolo m-am îndrăgostit de o femeie galbenă
pentru care eram o ciudăţenie din altă lume:
un ţigan poliglot a cărui voce răsună gutural
prin întunericul unui oraş-fantomă
locuit de 20 de milioane de roboţi.
când am renunţat să mai cer înţelegere şi căldură,
m-am desprins de pământ ca într-o legendă budistă
iar corpul meu a plutit pentru o vreme
printr-un hău plin de neoane şi cabluri optice –
într-o singură clipă totul a ars,
făcându-se scrum în faţa ochilor mei
împăienjeniţi de dorinţă şi nebunie,
ca o peliculă cu manechine care imită mişcările omeneşti
din vremea filmului mut.

în anii ăştia am învăţat că pot face multe
pot sări în pat, pot scrie
sau pot să nu mişc un deget
că tot o să mi se urce la cap până la urmă
pot să mă gândesc la lucruri frumoase
sau să transpir de unul singur prin încăperi
că tot nu o să cred
nu o să pot crede-n nimic

nimic nu îmi foloseşte
nimic nu îmi foloseşte
mi-e lene şi scârbă să stau pe-ntuneric
să lucrez ca un roboţel japonez
la ceva ce n-o să semene în final
nici cu un porsche
nici cu-o treierătoare

sunt dintre cei nevăzuţi nedoriţi
cu dorinţe irepresibile cu poticneli şi frustrări
sunt dintre cei pe care lumea îi aruncă în joc
până scoate untul din ei

noi nu avem nume
noi nu avem viitor
stăm scufundaţi până la gât în nisipul fierbinte
şi nu spunem nici un cuvânt
să nu ne tulburăm între noi
să nu ne-o ia moartea înainte

suntem cei de care ne fereau părinţii
nişte omuleţi neîncrezători şi retraşi
însinguraţi între fălcile unui mecanism
setat pentru autodistrugere
noi nu avem nume noi nu avem viitor

nu îmi e frică nu îmi mai e frică

asta am devenit.

Cinci zile în faţa ambasadei Americii
şi coada interminabilă tot nu te sperie
eşti o ardeleancă ambiţioasă, Iza, incertitudinea te întăreşte

îţi umfli pieptul, îţi sumeţeşti mânecile cămăşii
şi te gândeşti la Petru, la Georg şi la Eni
care sunt acum prin Maiami sau Masaciuseţ

America nu are nimic pentru tine, ai luat ţeapă
crezi că schimbă ceva dacă dai şpăgi
şi te fut câţiva funcţionari fără importanţă?

toate nopţile astea pierdute într-o rână
pe trotuar sau pe gardurile din jur
şi discuţiile inutile cu tot felul de şmecheraşi
care speră ca şi tine c-or să se scoată
n-or să te ducă nicăieri

crezusem că eşti destul de deşteaptă
ca să te prinzi că
tot la Întreprinderea Minieră vei ajunge până la urmă
să lucri

eşti o fată curată şi harnică, te invidiez
dar America asta din capul tău
nu mai are nimic de oferit celor ca noi

Iza, întoarce-te la Jibou: stupida Americă nu te vrea.